Nastasia Boboia, din Poșaga, țese la război de peste o jumătate de secol
La 71 de ani, Nastasia Boboia, o localnică din comuna Poșaga, județul Alba, continuă să practice țesutul la război, un meșteșug pe care l-a învățat singură, în copilărie, privind-o pe mama sa și pe surorile mai mari.
Femeia avea doar 13 ani când a început să țeasă. Nu a urmat cursuri și nu a avut pe nimeni care să-i explice pas cu pas tehnica. „Nu știu să mă fi învățat. Dar eu m-am învățat lucrând acolo, ajutându-le. Să țeasă, să facă cu tot ce este nevoie. M-am uitat cum făceau și am început să învăț. Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am făcut a fost un covor de pus pe pat”, povestește Nastasia Boboia.
Potrivit acesteia, țesutul nu a reprezentat la început doar o pasiune, ci o necesitate. „Pe vremuri aveai nevoie de asta ca să îți faci un trai”, spune ea. Așa a ajuns să lucreze la război pentru copiii săi, pregătindu-le cele necesare și transmigându-le mai departe lucrurile pe care le primise de la mama sa.
Acum, după ce s-a pensionat, țese pentru plăcerea sufletului și pentru nepoți, cărora le confecționează zadii pentru costumele populare, cu aceeași răbdare cu care lucra odinioară pentru propriii copii. „Înainte așa era. Trebuia să țeși. Ca să-ți faci straiță, ca să-ți faci lepedeu, ca să-ți faci țol. Acum vremurile nu-s mai așa. Dar eu țes acum de plăcere. Mai fac câte un preș, mai fac câte o straiță. Acum la nepoate să le fac zadii, să aibă pentru costumele naționale”, mărturisește femeia.
Războiul la care lucrează are aproximativ 50 de ani și este păstrat cu grijă. Pregătirea lui pentru țesut nu este deloc ușoară: pentru a-l monta și a-l pregăti corespunzător, Nastasia are nevoie de aproximativ două zile de muncă. Abia apoi poate începe țesutul propriu-zis.
În ceea ce privește modelele sau motivele specifice zonei, ea spune că acestea diferă de la o comună la alta. „În fiecare comună e altceva. Nu sunt la fel. Nici streicuțele nu sunt. De exemplu, aici la noi, la Poșaga, este un fel, dacă te duci mai sus, pe Valea Arieșului, e altceva”, explică Nastasia Boboia.
Odată așezată la război, femeia poate petrece chiar și patru-cinci ore lucrând. Pentru ea, timpul petrecut în fața războiului nu înseamnă doar muncă, ci și un mod de a rămâne activă și de a simți că este folositoare. Fiecare fir trecut prin război poartă cu el o parte din povestea familiei și a locului în care a crescut.
Cu toate acestea, bucuria de a țese este umbrită de o tristețe. Nastasia observă cum, de la o generație la alta, interesul pentru astfel de meșteșuguri scade. Tinerii, spune ea, nu mai sunt la fel de interesați și nici nu mai au răbdarea necesară pentru a învăța, în condițiile în care țesutul cere timp, atenție și multă răbdare. Pentru ea, dispariția acestui meșteșug ar însemna mai mult decât pierderea unei îndeletniciri: ar însemna pierderea unei bucăți din tradiție.
