Plângerile penale se adună peste Cetate, iar în birouri răspunsul rămâne același: „No, asta e”
Plângerile penale continuă să vină una după alta, comparabile cu ploile de toamnă care cad peste Cetate. Sunt depuse de oameni diferiți, citite de aproape toată lumea și comentate pe holuri, la cafea sau în pauza de țigară. Iar la finalul fiecărei povești, după priviri schimbate cu subînțeles și după ce vocea coboară la un nivel de spovedanie, concluzia este mereu aceeași, rostită cu resemnarea omului care a văzut grindina venind peste vie: „No, asta e”.
Expresia merită analizată în bucățile ei, pentru că fiecare dintre cele trei cuvinte ascunde o formă de anestezie civică. „No” este oftatul, pornirea moale care nu cere și nu promite nimic, preambulul unei capitulări. „Asta” este chestiunea care nu este niciodată numită: nu semnătura, nu licitația, nu avizul, nu PUZ-ul, nu actul antedatat, nu ordinul venit de sus. Este doar „asta”, un pronume suficient de larg încât să nu facă pe nimeni vinovat de nimic. Iar „e” reprezintă verdictul, un prezent etern, fără apel și fără termen de prescripție. Nu „a fost”, nu „va trece”, nu „se va rezolva”. Doar „e”, ca vremea, ca gravitația, ca șeful.
Analizat astfel, „no, asta e” poate fi citit ca o formă de stoicism ardelenesc, venit din negura timpului și altoit pe incompetența și nepăsarea unor oameni care trăiesc cu impresia că au fost aleși să constate, nu să rezolve. Vițelul priponit în fața porții celei noi pare mai puțin dezorientat sau resemnat decât un funcționar din administrația locală.
Există o diferență fină, dar cruntă, între „așa e el”, scuza pentru om, și „no, asta e”, scuza pentru sistem. Prima este servilism, a doua este capitulare. Primul îl apără pe prostovan, al doilea se apără pe sine de obligația de a mai fi om. Iar cei care spun „no, asta e” nu sunt țăranii neputincioși în fața furtunii, ci chiar cei care țin pixul și pun ștampila. Sunt oamenii care au văzut dosarul, care au pus parafa și care știu exact cine, ce, când și de ce. Fatalismul lor nu vine din neputință, ci din comoditate, din complicitate și din siguranța că leafa și libertatea de a sfida sunt garantate.
Este resemnarea celui care ar putea interveni, dar a calculat că nu merită. Pentru că salariul vine oricum, pentru că la anul tot el este pe post, indiferent cine ar câștiga, pentru că mai bine tace decât să ajungă el însuși „ăla” despre care se spune, la rândul lui, „no, asta e”.
În fond, expresia închide dosarul înaintea procurorului: îl închide în cap, în birou și în conștiința colectivă a unei instituții care a învățat să trăiască lângă ilegalitate, asemenea șoferului unui TIR fără ITP, dar cu pile în poliție. Te aștepți ca el să pățească ceva, însă el știe că nu va da socoteală nimănui. Astfel, din „no, asta e” în „no, asta e”, se ajunge la o primărie unde nimic nu mai scandalizează pe nimeni, unde abuzul are statutul unui fenomen meteorologic permanent, iar indignarea cetățeanului este privită ca o lipsă de maturitate.
Răvășitoare nu este corupția, care este veche, banală și previzibilă. Răvășitoare este resemnarea și complicitatea cu care ea este primită și acceptată ca un status quo. Umerii ridicați a zecea oară aparțin tocmai celor care o provoacă, iar tonul blând, pretins înțelept, de om tihnit, sugerează că lupta ar presupune pentru cetățean să convingă o instituție de nedreptate, ceea ce este aproape imposibil.
Totuși, „asta” nu este pentru totdeauna, oricât s-ar strădui gramatica de funcționar să convingă altfel. Va veni o zi când „asta” nu mai „e”, iar atunci aceiași oameni, cu aceeași liniște și cu același oftat, vor schimba doar finalul: „No, noi doar am semnat”. Poate că se vor trezi cândva și instituțiile statului, și Justiția, iar banalitatea unui „no, asta e” va însoți anchete, procese și chiar verdicte.
