O femeie de 80 de ani din Apuseni țese la război și păstrează vie o tradiție de sute de ani
Într-o casă din comuna Ciuruleasa, la poalele Munților Apuseni, un război de țesut vechi continuă să lege firele trecutului de prezent. Nu la fel de des ca odinioară, când aproape fiecare gospodărie avea unul, dar suficient cât să păstreze vie o tradiție de sute de ani.
În fața lui stă Elena Jurj, o femeie născută în Bucium, județul Alba, care, deși a trecut de 80 de ani, continuă să țeasă cu aceeași răbdare și îndemânare pe care le-a deprins în tinerețe.
Născută în satul Bucium, într-o zonă unde meșteșugurile făceau parte din viața de zi cu zi, Elena Jurj s-a căsătorit în anul 1965 și s-a mutat în Ciuruleasa, locul pe care îl numește și astăzi acasă. Aici și-a întemeiat familia, iar între muncile câmpului și grijile gospodăriei a păstrat unul dintre cele mai valoroase meșteșuguri ale Apusenilor: țesutul la război.
„Ăsta este războiul de țesut. La el se țeseau covoare, preșuri și pânză”, spune femeia. Pentru ea, războiul nu este doar un obiect de muzeu, ci o unealtă care încă își găsește rostul. Pregătirea lui cerea pricepere și răbdare. „Urzeala se trecea prin ițe. După ce o făceam în ițe, o dădeam în spate, apoi o legam aici și începeam să țesem.” Fiecare etapă era esențială, iar o singură greșeală putea strica întregul model.
În trecut, iarna era anotimpul țesutului. Vara, oamenii munceau la câmp, iar războiul rămânea tăcut. „Iarna, pentru că vara aveam de lucru la câmp”, își amintește Elena Jurj. La război se făceau covoare, preșuri și pânză de cânepă, materiale indispensabile în gospodăriile de altădată.
Modelele nu erau desenate pe hârtie, ci erau memorate și reproduse prin numărarea firelor. „Modelele veneau în «dejec», pe număratul firelor, și se lucra cu diverse culori.” Un covor putea fi realizat într-o lună întreagă de muncă atentă. Uneori lucrau două femei, însă trebuiau să fie perfect sincronizate. „Trebuia să fim foarte atente să nu greșim modelul”, spune ea. Cu cât desenul era mai complicat și avea mai multe culori, cu atât țesutul devenea mai dificil. „Făceam totul după mână. Cu cât erau mai multe modele, cu atât era mai greu de țesut.”
Fiecare piesă a războiului avea rolul ei. Suveica purta firul printre urzeli, iar ițele și schimbătoarele de la picioare cereau atenție permanentă. „Dacă greșești schimbătoarele sau ițele, greșești și modelul.”
În anii tinereții sale, aproape fiecare familie își făcea singură textilele necesare. Preșurile erau țesute din cânepă și din haine vechi transformate în fâșii. Nimic nu se irosea. „Dacă aveam un cearșaf uzat, o husă de plapumă sau o cămașă bărbătească, le tăiam în fâșii și din ele făceam preșurile.” Își amintește și astăzi începuturile vieții de familie. „Când m-am măritat, în 1965, nu am avut covoare, pentru că eram săraci. Dar am avut preșuri.” Într-o singură săptămână reușea să țeasă peste treizeci de metri de preșuri, dovadă a ritmului și priceperii pe care femeile din Apuseni le dobândeau încă din tinerețe.
Astăzi, războiul de țesut este folosit tot mai rar. „Se mai fac, dar foarte puțin. Pe vremea mea se făceau foarte multe.” Chiar dacă nu mai are puterea de altădată, Elena Jurj nu s-a despărțit de meșteșugul ei. „Eu nu mai țes preșuri. Sunt bătrână, dar îmi place să vină cineva și să le vadă.”
În casa sa păstrează cu grijă și costumul popular din Bucium, moștenit de la soacra ei. Este un costum specific locului, diferit de cele din alte zone ale țării și încă purtat cu respect. „Nu pot să le dau, pentru că sunt moștenite de la soacra mea. Tot ce vedeți este vechi și a rămas de la ea.”
Iarna încă mai toarce lână și împletește ciorapi groși pentru copii și nepoți. „Îi dăm copiilor și îi purtăm și noi prin casă, când este zăpadă și frig.”
Cea mai mare tristețe a Elenei Jurj este că tot mai puțini tineri învață să țeasă. „Fetele din ziua de astăzi nu prea mai știu. Bine ar fi să se păstreze meșteșugul, dar nu cred că se mai păstrează.” Cu toate acestea, nu și-a pierdut speranța. Dacă cineva îi trece pragul cu dorința de a învăța, își deschide cu drag războiul de țesut și împărtășește tot ce știe. „Dacă vrea cineva, eu îl învăț. Și pe mine m-a învățat o femeie în vârstă să țes și să pregătesc urzeala.”
Elena Jurj reprezintă nu doar biografia unei femei din Munții Apuseni, ci povestea unei generații pentru care războiul de țesut nu însemna artizanat sau patrimoniu, ci viață de zi cu zi. Iar în zilele noastre, când obiectele sunt cumpărate cu un simplu click, mâinile ei continuă să lege firele trecutului de prezent, în speranța că tradițiile nu vor dispărea cât timp există oameni dispuși să le păstreze și să le dăruiască mai departe.
